evenimentul ce nu trebuie ratat in vara aceasta este expozitia de fotografie "Soul and Body" de la Budapesta, deschisa pana la data de 24 august.

http://www.szepmuveszeti.hu/web/guest/articleview?mi_article_id=340

chiar aşa de cald

Se moare de cald dis de dimineaţă, mi-aş dori o cafea cu gheaţă de îndată ce mă trezesc, dar cafetierea mea nu mă ascultă, îşi continuă meditaţia către ferestră, afară, pierdută probabil undeva pintre frunzele copacului ce nu mă lasă să respir lumina. Cu ochii pe jumătate adormiţi îmi pregatesc prima plăcere a zilei, cafeaua şi nu am răbdare să-i ascult poveştile susurate prin aburi.

Îmi servesc cafeaua fierbine, îmi fumez ţigara ce-mi aprinde plămânii şi simt cum sângele curge din ce în ce mai cald prin vene. Mă aşez la birou, îmi deschid cărţile, răsfoiesc, citesc puţin, creierul începe să dea semne de oboseală din cauza căldurii, poate se sufocă în cutia craniană, cere ajutor, dar nu-l aude nimeni, nici măcar eu!

Cred că oasele mele au început o dispută cu carnea mea, nu se mai înţeleg, poate acum sunt eu cea care este fiartă într-o oală universală (am convingerea că nu sunt singura care trăieşte aceste “emoţii”) la fel ca puii tăiaţi şi gătiţi.

Poate va turna cineva puţină apă rece să nu mai clocotim chiar aşa. (it’s time to study! if that someone could her me)

şi aşa şi pe dincolo

Sistemul celor şapte păcate de moarte. De ce de moarte, fiindcă nici unul nu este mai grav şi mai condamnabil decât a ucide? Şi când spun a ucide, ma gândesc oprirea bătăilor inimii, începând cu melcul (inima falsa, dar şi dintr-o simpatie personală), vertebrate (cordatele) şi om, restul intră la categoria distrugere; dar se consideră că acestea ar fi trambulina pentru cele mai grave, care intră la categoria celor zece porunci (deci must not!), deşi pe alocuri se suprapun, poate depinde de intensitate. Dar dacă ordonate în funcţie de gâdâlicurile răsfrânte asupra omului conduc la o nevoie a sa de confort, atunci putem condamna starea de bine, relaxarea?

S-o luăm în felul următor: presupunem că un om abia deschide ochii, are înmagazinat în genele sale toate predispoziţiile umane şi cade în lume. Având ochi, îi foloseşte într-un mod cât se poate de natural spre a se uita în jur şi, ca o tigaie peste ceafă, îl pocneşte mânia, îşi conştientizează poziţia, statutul, este gol şi crapă de ciudă, îşi revine, invidia începe să-i călărească spinarea, dorinţa de a avea, alţii au şi el nu, de unde umplem recipientul?, îşi intinde tentaculele şi într-o măsură irelevantă de timp se acomodează în peisaj; deci efectele acestor stimulenţi interiori negativi sunt prin urmare pozitivi, îl mobilizează, sunt bobârnacul sau cheiţa care-l fac să nu mai meargă ca şi o maimuţă, ci să pună civilizat un picior în faţa celuilalt fără să-şi murdărească mănuşiţele. Îmbrăcat în haine avariţeşti, adică, scuză-mă, ce treabă am eu cu ceilalţi din moment ce singur am ajuns aici? Doar o clădire imensă şi artificială de ciment, iluzie optică, dar cel mai uşor de înghiţit şi digerat, doar n-ai putea accepta că de fapt trăieşti într-un fel de pictură de Pollock, ci ai nevoie de ceva palpabil, colorat, amăgitor, e ca o prăjitură, ştii, din aceea cu blat de cacao, siropoasă şi cu frişcă deasupra, tu îi vezi frişca şi îţi imaginezi, eşti chiar convins că eşti o mare papilă gustativă parţial satisfăcută la atingerea spumei, când de fapt, dedesubt te paşte pământul, cu gust neutru sau dacă vrei greţos, n-am aflat dacă cresc râme în stomac de pe urma lui, dar e prăjitură de pământ, ambalajul după cum ştim este întotdeauna atractiv, şi astfel totul e clădirea aceea de ciment în care fiecare dintre noi suntem elemenţii din schelet, ne întrepătrundem, dar am ajuns fiecare la timpul lui, la etajul lui. Deci n-ai ce împărţi cu nimeni nimic serios, schimburile sunt superficiale, trimiţi greutatea de pe un umăr pe altul fiindcă aşa este sistemul, tot ce ai e al tau, fiecare se extaziază mai intens sau nu la o nouă achiziţie, pe care o fişează la insectar şi se plimbă cu nasul în vânt, cutia legată şi trasă de picor ca o ghiulea, toti oamenii cu cutii constituie pulsul cimentului, fiecare respiră cât poate şi nu există o argumentaţie serioasă pentru a-ţi da fluturele din moment ce l-ai prins tu, eventual o molie pentru un pion (rândul din spate nu există, nici cai sau cavaleri, dar dacă există se află dincolo, poate îi vezi pe geam afară) care a avut bunăvoinţa să-şi ia cleştele şi să-ţi întindă zâmbetul, oricum după scapi de cutie şi ţi se va părea că ţi-au crescut în loc aripi de Hermes, dar important este să nu umbli cu cutia goală. Sigur de aici nevoia de a-ţi îmbogăţi colecţia (putem condamna colecţionarii de artă de lăcomie?) pentru confortul personal, fiecare noutate îi aduce sclipirea în ochi, ca după un pahar de vodkă, lăcomia sau mai soft zis, dorinţa de a avea, e ca o piele de nurcă în jurul gâtului într-o zi puturoasă de iarnă şi pofta, dorinţa carnală, un buldozer interior care îşi face plimbarea de dimineaţă la lumina organelor tale. Lust-lost, te pierzi în ea, te pierzi în tine, o curea peste ochi şi începi să vezi cu celulele, plutirea în nişte vise imemorabile cu rochie roşie, plueşti în ne-făcut-nimic (lene), călare pe acel vierme de nisip, o călătorie care te poartă spre o supapă de ieşire, el ştie, zâmbeşte, a fost mândru să fie un element, se vede o bucată de carne servită pe un perete cu racheta de tenis… it’s ok.. totul e plăcere şi nu văd nimic rău în asta, e firesc, cauţi linişte, constituie omenescul, par a avea colti, primele trei sunt mai incisive, dar totul se domoleşte, te plimbi cu ele pe lângă colţul mării cu nisipul, purtându-le ca parfumul pe gât, alunecând pe claviculă şi sărutându-te pe coapse..

BUZZ!-unarel: hello...
BUZZ!-unarica: yellow!!